CASTELUL TELEKI POSMUȘ
INTRODUCERE
Ansamblul este monument istoric de importanță națională, fiind inclus pe Lista Monumentelor Istorice din 2010, cu codul BN-II-a-A-01685, fiind format din corpul de intrare și clădirile anexă ( C1, C2, C4, C5) - BN-II-m-A-01685.01, respectiv corpul principal, adică locuința propriu-zisă (C3) - BN-II-m-A-01685.02.SCURT ISTORIC AL LOCALITĂŢII
Localitatea Posmuș (Paszmos – lb maghiară, Passbusch – lb germană) este atestată documentar încă din 1319, când prin Privilegiul emis de regele Carol Robert de Anjou, se confirma stăpânirea de către magistrul Simion, din neamul Kacsiks, a unor moșii, printre acestea și Posmușul (Posbuc). După unii istorici, localitatea ar fi atestă încă din 1228, deoarece în Privilegiul regelui Andrei al II-lea, se consemnează că în Nordul Transilvaniei se găsea domeniul magistrului Demetrius, a cărei moșie se întindea între Reghin, râul Şieu, înălțimea Cuzberch și până munți.În anul 1323, localitatea a fost dăruită împreună cu alte sate de pe Valea Şieului voievodului Thomas, iar în 1443, Posmușul ajungea în posesia voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara. Regele Matei Corvin acorda, în anul 1464, moșiile Teaca, Pintic, Şieu și Posmuș lui Petrus de Zob.
În anul 1465, într-un document apare parohul bisericii Discretus vir de Paczmos ecclesie plebanus, care figurează printre cei care au depus plângere împotriva lui Istvan Erdelyi de Somkerek (Şintereag). Biserica în stil gotic, construită în secolul al XV-lea, în locul unei biserici anterioare, probabil romanice, a fost ulterior transformată prin demolarea bolții și construirea unui turn neogotic. În timpul reformei religioase a devenit luterană, iar în prezent este folosită de către parohia Greco-catolică.
Începând cu secolul al XVII-lea, localitatea a trecut sub stăpânirea familiei Teleki. Familia Teleki de Szek a fost una dintre cele mai importante familii nobiliare din Transilvania (din Teleac – de unde îi provine și numele), principala reședință fiind castelul de la Gornești. Mihaly Teleki (1634-1690) este cel care a inițiat ascensiunea familiei, deținând și funcția de cancelar al Transilvaniei în perioada domniei lui Mihaly Apafy I (1662-1690).
ISTORICUL CASTELULUI
Castelul din Posmuș este constituit dintr-o serie de construcții datând începând cu secolul al XVIII-lea, ridicate de către familia proprietară, cea a conților de Szek. Conform istoricului de artă, B. Margit, care și-a bazat cercetarea pe documentele provenite din arhiva familiei, înainte de secolul al XVIII-lea nu exista în localitate nici curie, nici castel.Satul Posmuș a fost obținut de Mihaly Teleki în jurul anului 1689. După moartea sa, domeniul a fost moștenit de către fiul său, Mihaly Teleki (1671-1720), iar după moartea acestuia satul a fost împărțit între fii săi, după cum reiese dintr-un document întocmit de comun acord, în anul 1723. Surse istorice arată că la această dată existau două domenii curiale, însă nu erau ridicate construcții de piatră sau cărămidă.
Abia în primul inventar, cel din 1746, întocmit după decesul contelui Ianos, fiul lui Mihaly, sunt menționate câteva clădiri din lemn. În inventar se menționa faptul că Pal (1719-1773), în urma moștenirii domeniului de la tatăl său, a reparat anexele gospodărești, însă nu și locuința (o construcție din lemn și chirpici cu pridvor, două camere și două cămări), care a fost neglijată probabil cu intenția de a construi o clădire nouă.
Așadar, castelul a fost construit după 1746, în timpul contelui Pal Teleki de Szek, fapt demonstrat și de prezența stemei compuse Teleki-Haller (stema soției lui Pal Teleki, Borbala Haller de Hallerkeo (1719-1770), cei doi căsătorindu-se în anul 1744), aflată deasupra porții principale, respectiv de data inscripționată pe bolțarul ușii corpului de locuință: anul 1752 (data terminării construcțiilor la C3).
Pe baza analizei stilistice, B. Nagy Margit a datat construcția corpului de intrare (C1), în anii 1760. După terminarea acestui corp, s-au construit restul aripilor, care conform inventarului din anul 1774, întocmit după moartea contelui Pal Teleki erau terminate în întregime. Recent s-a descoperit o altă stemă (din care pare că a supraviețuit doar stema Haller), care a fost zidită într-una din încăperile corpului de locuințe - Scut sfertuit, în cartierul 1 și 4 un căprior de argint pe fond negru și roșu Stema familiei).
În cartierele 2 și 3 în partea de sus un vârf auriu răsturnat, curbat, iar în partea de jos, pe argint, un leu negru cu două cozi care se îndreaptă spre dreapta. Deasupra, două caschete, roșu cu , în dreapta și roșu cu auriu, în stânga. În dreapta dintr-o coroană iese trunchiul unei fecioare (maură), în roșu, cu o împletitură neagră și pe frunte o bandă din argint și cercei de aur, stă între două coarne de bivol roșii, în capete cu două guri din care ies pene de păun, în culori naturale. În stânga, un corn de cerb cu cinci capete și o aripă, roșu cu argint, iar în partea superioară un vârf de aur răsturnat. (din datele istorice și heraldice această stemă fost menținută până în 1713).
În plus, cea de la Posmuș mai are jos o panglică pe care sunt literele C.H.I –probabil o prescurtare a numelui lui Haller Istvan (Ştefan) și anul 169(9) – atunci când obține statutul de baron. Din inventarul din anul 1774, reiese că la acea dată locuința (C3) era mai mică decât cea prezentă, având trei coșuri de fum în loc de cinci și mai puține camere, cele patru camere așezate pe cele două laturi ale clădirii fiind construite mai târziu. Sala din spatele coșului de fum principal a fost cea mai mare încăpere a casei, fiind obținută prin unirea a două camere alăturate.
Toate camerele erau acoperite cu bolți, iar ferestrele erau protejate de un grilaj metalic. În fața intrării (în locul scărilor de azi) se afla un portic construit din cărămidă, acoperit cu boltă, având câte o arcadă pe fiecare dintre cele trei laturi și fiind încoronat de un timpan.
Conform istoricului de artă B. Nagy Margit, corpul de locuit de la Posmuș este exemplul tipic al habitatului din secolul al XVIII-lea, cu elemente stilistice baroce, a tipului de curie nobiliară de la sfârșitul secolului al XVII-lea, compus din două șiruri de încăperi cu trei-trei camere. Din descrieri reiese că partea centrală a clădirii a constituit-o pridvorul, în spatele căruia se afla coșul de fum și scara care ducea în pod. Din pridvor către dreapta și stânga se ajungea în sala de mese, respectiv în „casa" fetelor.
În spatele acestora se aflau dormitorul și „casa" pentru activitatea zilnică a stăpânului, respectiv „casa" domnișoarelor. Oratoriul de lângă dormitorul domnului, respectiv cămara și „casa cu lăzi" de lângă casa domnișoarelor sunt construcții ulterioare. În fața capelei, către sud, se afla o clopotniță, care însă nu figurează în inventarul din 1806, deci fusese demolată între timp. O altă schimbare produsă în intervalul dintre cele două inventare a fost transformarea porticului în capelă, în fosta locație fiind amenajată o „casă de armament".
Tot din inventarul din anul 1774, aflăm că sălile au fost decorate cu stucatură și au fost pictate în diferite culori. Bazându-ne pe singura boltă a construcției care a supraviețuit putem concluziona că sălile erau acoperite cu boltă în leagăn cu penetrații (denumită de către B. Nagy Margit boltă în cruce barocă), dintre care patru (sala de mese, capela, sala de zi și dormitorul) erau decorate cu stucatură. Sala de mese era decorată cu motive figurative și pictată în galben, albastru și roșu, capela avea la fel decorații figurative și era văruită în alb (fiind distinsă prin funcția sa liturgică), sala de zi era denumită „casa galbenă" și avea decorație florală, iar dormitorul avea și numele de „casa verde", fiind decorat cu motive florale, ușa sa fiind vopsită în albastru. În inventarul din 1806 sălile erau deja vopsite în alb, ceea ce denotă o schimbare a preferințelor estetice ale proprietarilor.
În exterior, conform inventarului din anul 1774, clădirea era vopsită în albastru, bosajele de colț și cornișa fiind văruite în alb. Acest aspect a fost păstrat și în secolul al XIX-lea, respectiv s-a aplicat și în cazul corpului de poartă. Corpul de poartă și celelalte anexe sunt organizate în formă de „U”, ceea ce presupune adoptarea conceptului de curte de onoare, specific castelelor baroce.
Cea mai însemnată clădire dintre acestea a fost corpul de poartă (C1), care a fost construit de la început pe două niveluri. Turnulețul din șarpantă nu este menționat în inventare, însă sursele descriu două turnuri din lemn cu orologii, așezate pe cele două laturi ale corpului, dispărute între timp. Inventarul din 1806 menționează însă un turnuleț din lemn, decorat cu un glob din tinichea, distrus într-un incendiu din 1824 și înlocuit cu cel prezent. Tot în acest inventar se menționează scara din lemn din partea interioară a corpului, existentă și în prezent. Corpul de poartă era acoperit cu șindrilă și era decorat la cele două capete ale șarpantei cu globuri din tinichea. Între 1806 și 1824 nu avem date despre ansamblu, însă contele Ferenc Teleki (1785-1831) menționează într-o scrisoare că este permanent preocupat de înfrumusețarea castelului. În data de 27 aprilie 1824 un incendiu a distrus castelul.
Se presupune că acest incendiu a fost responsabil pentru distrugerea bolților din corpul locuință, respectiv pentru distrugerea turnulețului deasupra corpului de intrare, fiind nevoit ca în 1828 să se toarne din nou clopotul. Inițial la parterul corpului se afla temnița și „casa pârcălabului", însă în secolul al XIX-lea s-a renunțat la aceste funcțiuni, încăperile fiind folosite ca grajd pentru caii oaspeților și magazie pentru grâne, în timp ce la etaj s-au amenajat trei camere de oaspeți. Până în anul 1945, intrarea principală a fost flancată de două statui baroce așezate pe piedestaluri înalte, care purtau data de 1790: Sf. Ioan de Nepomuk și Fecioara cu Pruncul.
În anii '70 ai secolului trecut aceste statui se aflau încă în grădina castelului. Conform surselor, pe cele două laturi ale corpului de intrare se aflau grajduri, după care urmau diferite cămări, depozite de cereale, remiză de trăsuri, bucătărie, locuințele servitorilor, a preotului etc., legate de corpul locuință printr-un zid din piatră. Aceste clădiri erau acoperite cu șindrilă. În anul 1936, pentru a mări dimensiunea curții interioare, contele Ernest (Ernö) Teleki (ultimul proprietar al ansamblului) a demolat aripa stângă a ansamblului și a reconstruit-o cu câțiva metri mai în exterior, noua clădire fiind o copie fidelă a aripii originale, așa cum o arată și ancadramentele realizate din ciment, dar care au un aspect baroc.
Arhitectul intervenției a fost Lajos Meczner din Budapesta. În anul 1945 castelul a fost naționalizat. Conform amintirilor ultimului proprietar, mobilierul și operele de artă ale castelului au fost duse cu o căruță, iar statuile din sala de mese și grădină au dispărut treptat.
Nagy Margit a strâns statuile încă existente în anii 1970 și le-a depus la muzeele de istorie din Bistrița și Cluj. Ansamblul a funcționat ca sediul Întreprinderii Agricole de Stat, fiind abandonat după revoluția din 1989. Ansamblul era înconjurat de grădini mixte. În inventarul din 1774 se menționează 30 de parcele pentru diferite legume și pomi fructiferi, iar în mijlocul grădinii o filigorie din pin, vopsită în alb și roșu, acoperită cu șindrilă vopsită în verde. Se menționează de asemenea o seră cu flori, în care se cultivau soiuri rare, respectiv citrice. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-a amenajat și un parc decorat cu statui.
DESCRIEREA CASTELULUI
Castelul Teleki din Posmuș este un ansamblu alcătuit din corpul de intrare (C1), clădirile anexe (C2, C4, C5) și corpul principal, adică locuința propriu-zisă (C3), care sunt aranjate în jurul unei curți rectangulare, însă nu o închid, corpul principal stând individual pe latura de vest a castelului.
Corpul de intrare este o clădire patrulateră, construită pe două niveluri (parter și etaj) având acoperiș în patru ape, încheiat cu un turn. Fațada către exterior este una simplă, purtând caracteristicile stilului baroc.
Cele cinci axe de deschideri sunt separate orizontal și vertical de fâșii simple din tencuială, axul central fiind scos în evidență bosaje stilizate. Fațada este încheiată cu o cornișă. În cele două capete, fațada este sprijinită de doi contraforți masivi, construiți probabil ulterior.
Cel mai impresionant element al fațadei este poarta principală, care se afla în stare de degradare avansată, o parte din piesele lipsă fiind în grajd și în gangul porții. Poarta din axul central al corpului are o deschidere cu un arc în mâner de coș, arcul sprjinindu-se pe doi montanți cu baze și capiteluri simple. Aceștia sunt decorați pe latura dinspre exterior cu motive florale de factură renascentistă târzie. Montanții decorați se continuă vertical, sprijinind o cornișă curbată în partea de mijloc și dublată în axul montanților. În registrul dintre cornișă și ancadramentul porții se afla stema compusă a familiilor Teleki și Haller, înscrisă în două scuturi ovale.
În prezent, stema sculptată și pictată sunt expuse într-una dintre încăperile de la parter.
Turnulețul amintit mai sus se află în axul porții, fiind o construcție patrulateră cu ferestre încheiate în semicerc, o cornișă din lemn curbată în axul ferestrelor și un coif din tinichea de factură barocă.
Traveea de mijloc a corpului o constituie gangul porții, acoperit în parte cu boltă cilindrică cu penetrații. Cele două săli de la parter sunt simple, fiind folosite ca grajd în cea de-a doua parte a secolului trecut. Iluminarea sălilor se realizează prin niște ferestre deschise către curte.
Accesul la etaj se poate face dinspre curte, pe o scară de lemn ce duce pe o cursivă, tot din lemn. Aici se află două uși prin care se pot accesa cele trei camere de oaspeți. Inițial, aceste trei camere comunicau între ele, ulterior ușa dintre Camerele E1 și E2 a fost zidită. Din cauza degradării finisajului, în camere se poate observa stratul de pictură murală, datând probabil de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind realizată cu șablon.
C3 este corpul principal al ansamblului, adică locuința propriu-zisă. Este o construcție patrulateră cu câte o completare pe laturile nord și vest, asemenea acoperișului în patru ape, la care au fost adăugate cele două acoperișuri ale completărilor.
Clădirea se compune din subsol și parter.
Fațada principală este simplă, singurul element scos în evidență fiind ușa cu ancadrament baroc simplu. Ancadramentul cu urechi, încheiat drept, are un bolțar care poartă inscripționat anul 1752, data presupusă a încheierii lucrărilor la acest corp. Ferestrele clădirii sunt simple, cu ancadramente drepte din tencuială, numai partea lor inferioară fiind realizată din piatră. Accesul în clădire se poate realiza prin intrarea principală, dar și o ușă în partea de nord a clădirii, deschisă ulterior terminării construcțiilor.
Prin accesul principal se poate ajunge în holul acoperit cu boltă cilindrică (P1), din care se accesează diferitele camere. Așa cum s-a mai amintit, aceste camere au fost cândva boltite, însă probabil din cauza incendiului din 1824, bolțile au fost distruse, în afara celei din camera P4. Unele dintre încăperi au fost ulterior divizate, ceea ce se constată și prin diferența în grosime a zidurilor. În unele părți, sub straturile de vopsea, se mai păstrează fragmente de pictură murală, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.
Subsolul poate fi accesat în partea de nord a clădirii, însă inițial, accesul se făcea pe sub intrarea principală în clădire, fapt constatat și prin golul din S8. Încăperile subsolului sunt aranjate în general identic cu camerele parterului. Iluminarea lor se realizează prin goluri de mărime mică, încheiate în semicerc, deschise în soclul înalt al clădirii. Un fapt interesant este că sub cele două camere, către est de la capătul de nord și sud al clădirii, aparent, nu este subsol, însă se pot observa ferestrele zidite pe fațada deteriorată a clădirii, păstrându-se intrările zidite ale acestora.
C2 este corpul în formă de „L”, aflat la nord de C1.
Acest corp este realizat dintr-o serie de încăperi cu funcțiuni secundare, desfășurate una lângă cealaltă, cele mai multe fiind acoperite cu bolți cilindrice cu penetrații. Primele două săli se află în continuarea corpului 1, sunt de dimensiuni mai mari, având probabil funcțiunea de grajd. Restul încăperilor, de dimensiuni mai mici, se înșiră pe direcția est-vest, constituind aripa de nord a castelului.
C5 este corpul în formă de „L” aflat la sud de C1, care pare a fi copia identică a corpului baroc, realizată în anul 1936.
Este alcătuită din grajduri și remiza de trăsuri.
Remiza se află în partea de vest a corpului, fiind realizată din trei încăperi cu cinci porți largi către curte (una dintre ele fiind înzidită) și ferestre încheiate în semicerc, respectiv două ferestre tipic baroc (formate dintr-un patrulater cu câte un segment de cerc pe latura superioară și inferioară), având grilaj metalic stilizat. Grajdul este o clădire în formă de „L" construită pe două nivele, parter și etaj, cu două căi de acces la capătul de est al fațadelor de nord și sud.
Ancadramentul lor este realizat din ciment, însă imită un ancadrament baroc care este continuat într-un brâu prezent pe aproape întreaga fațadă de est și sud. Ferestrele clădirii se termină în segment de cerc la etaj și sunt încheiate drept, cu câte un bolțar în cazul celor de la parter. Acest corp este legat de C1 printr-o cameră care se putea accesa atât dinspre curte, cât și dinspre exterior, în care se afla scara din lemn prin care se putea ajunge la etajul corpului 5.
